Teoria etichetării şi tulburarea de personalitate antisocială

Pentru a înţelege mecanismul de perpetuare şi menţinere a tulburării de personalitate antisociale e nevoie să înţelegem factorii care contribuie la dezvoltarea acestei tulburări. Avem pe de o parte factorii biologici şi genetici – transmiterea condiţiei de la părinţi la copil – care postulează că există o şansă ca un tată cu tulburare de personalitate antisocială să transmită copilului tulburarea. Avem apoi factorii de mediu care influenţează tulburarea de personalitate antisocială – teoria învăţării a lui Seligman care afirmă că un copil va observa şi imita comportamentul părinţilor şi al covârstnicilor şi va ajunge să îl emuleze.

Mediul influeţează şi modelează tulburarea de personalitate antisocială iar un copil care se naşte într-o familie dezorganizată cu un istoric de infracţionalitate poate prelua prin învăţare comportamentul rudelor. Un asemenea copil va dezvolta probabil opoziţionism provocator sau tulburare de conduită care ulterior se va transforma după vârsta de 18 ani în tulburare de personalitate antisocială.

Pentru a înţelege cum factorii de mediu influenţează şi menţin această tulburare intrăm puţin pe teritoriul sociologiei. Un sociolog pe nume Howard Becker afirma că devianţa nu se leagă atât de comportament cât de felul în care cei care răspund la devianţa individului aleg să o eticheteze. Teoria etichetării – cum este numită în sociologie – afirmă că societatea alege să aşeze etichete pe elementele deviante din sânul ei (în cazul acesta omul cu tulburare de personalitate antisocială) şi că aceste etichete întreţin statutul de deviant şi-l perpetuează.

Becker afirma că există trei stagii ale influenţei etichetării care contribuie la păstrarea calităţii de deviant. Într-o primă fază, publicul etichetează informal deviantul, ceea ce duce ulterior la o etichetare formală (în spital, în faţa unei curţi de justiţie). Delincventul este apoi trimis la închisoare sau într-un sanatoriu pentru tratament. A doua fază constă în transformarea etichetei publice în etichetă principală. Astfel, orice alt statut acordat de societate este suprascris de eticheta de delincvent: din tată, angajat, student, unchi sau prieten omul devine simplu ”delincvent” sau ”deviant”. Oamenii îl văd într-o cu totul altă lumină, una ce radiază direct din eticheta principală. A treia fază constă în reacţia individului la eticheta care i-a fost aplicată şi care acum – aparent – îl defineşte. Mulţi reacţionează cu stimă de sine scăzută, alţii se conformează acestei etichete de ”deviant” şi o întreţin. Mulţi se văd acum ca pe cu totul alţi oameni din cauza opiniei publice care îi condamnă pentru faptele lor, alegând să se conformeze acelei opinii şi deci să o întreţină.

Lipsa de respect pentru normele sociale, violenţa, cruzimea multora cu tulburare de personalitate antisocială îi duce pe cei mai mulţi dacă nu în faţa legii atunci măcar în atenţia opiniei publice care ajunge să-i eticheteze ca ”devianţi”, posibile elemente periculoase la adresa armoniei sociale. Dacă am văzut că opinia publică perpetuează ideea devianţei odată ce eticheta acesteia a fost aplicată, pentru cei care ajung în sistemul penitenciar situaţia este şi mai gravă. Un alt sociolog pe nume Erving Goffman afirma în 1968 că instituţiile totale precum penitenciarele, spitalele de psihiatrie sau şcolile de reformă dezumanizează individul. În închisoare deţinuţii sunt raşi în cap, primesc alte haine, trebuie să se conformeze unor reguli menite să-i priveze de majoritatea drepturilor de care se bucurau în libertate – toate acestea transformându-i în alţi oameni. Face parte mai mult din pedeapsă şi mai puţin din reabilitare. Identitatea deviantului este întărită în astfel de instituţii, acesta alipindu-se şi mai mult elementelor antisociale cu care e nevoit să-şi trăiască zilele. Drept dovadă stau ratele mari de recidivism şi proporţia extrem de mică de deţinuţi violenţi reabilitaţi.

Prin urmare, de la fazele incipiente şi până la acţiunile care cad în ochiul publicului, cei cu tulburare de personalitate antisocială sunt prinşi între propriile lor acţiuni şi etichetele ori sistemele oficiale care întreţin respectivele acţiuni. Vorbim de un ciclu care se autoperpetuează şi care este greu de spart.

Puterea etichetării reiese dintr-un experiment făcut în 1968 de către Rosenthal şi Jacobson în spitalele de neuropsihiatrie din Statele Unite unde cei doi cercetători s-au internat acuzând halucinaţii auditive. După ce-au fost etichetaţi sumar cu schizofrenie, personalul a întreţinut eticheta căutând dovezi ale bolii în toate acţiunile celor doi oameni de altfel sănătoşi; plictiseala a fost văzută ca anxietate iar mici gesturi ori acţiuni interpretate ca fiind patologice.

Etichetarea reprezintă un factor important în întreţinerea tulburării de personalitate antisociale şi a comportamentului antisocial din tulburarea de conduită la copii. Individul ajunge să se conformeze acesteia ori să intre prin intermediul ei în cercuri de persoane care perpetuează comportamentul agresiv şi antisocial.

Răzvan T. Coloja

Răzvan T. Coloja

Psiholog în Oradea. A terminat facultatea de Ştiinţe Socio-Umane (Psihologie), cea de Ştiinţe (Informatică), cea de Litere (Biblioteconomie) și masteratul de Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii. În prezent este doctorand în Sociologie. A publicat cinci romane şi câteva articole în reviste de specialitate. Vizitează-i site-ul personal.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *