Clasa de elevi ca grup social

Ce este grupul?

Nu putem discuta despre clasa de elevi ca şi grup social fără a defini iniţial noţiunea de ”grup”. În unele accepţiuni de ordin social, grupul este ceea ce indivizii realizează atunci când se alătură unul altuia în vederea urmăririi unor ţeluri şi interese comune. Grupul mai poate fi definit şi drept o pluritate dinamică de persoane între care există mai multe tipuri de relaţii, relaţii care au influenţe multiple asupra membrilor din grupul respectiv.

În forma lui de bază, grupul social este alcătuit din cel puţin două persoane. Extrapolând spre noţiunea de grup în sine, grupurile se pot subdivide în clici (în cazul elevilor) care constituie grupuri de minimum trei şi maximum nouă persoane. De la acest număr de nouă în sus putem discuta deja despre societăţi care conţin un număr mai vast de indivizi animaţi de un ţel sau interes comun. Societăţile pot include clici iar clicile pot include la rândul lor subgrupuri.

Membrii grupului se desfăşoară într-un anumit mediu, interacţionează, comunică şi cooperează în vederea atingeri acelor ţeluri comune care îi animă. Membrii grupului se influenţează reciproc şi îşi confruntă opiniile, punctele de vedere, îşi verifică unul altuia validitatea idealurilor spre care tind, concep seturi de norme scrise sau nescrise la care ulterior aceiaşi membri aderă.

Prin expansiune socială înţelegem acele dorinţe, necesităţi şi puncte de vedere ale unui membru faţă de grup, acele atitudini care sunt manifestate de individ faţă de clica sau societatea spre care aspiră. Inversul acesteia, raportată la atitudinea grupului faţă de individ, este incluziunea socială – punctul de vedere al grupului faţă de un posibil sau actual membru al său; modul în care acel individ este ales de către majoritate pentru a fi inclus sau menţinut la ordin de statut în cadrul său.

Pe baza acestor informaţii se poate realiza un profil psihologic al grupului, la fel cum putem realiza un profil psihologic al individului. Acest profil psihologic al grupului se caracterizează prin dinamica, scopurile comune, caracteristicile şi structura grupului, acel dinam care tinde spre consens, omogenitate, conformitate şi cooperarea de care dau dovadă indivizii dintr-un anume grup.

În cadrul grupului fiecare individ are un anume statut social pe care încearcă fie să şi-l menţină, fie să-l depăşească. Când acest statut social nu poate fi menţinut sau depăşit, individul are tendinţa să părăsească grupul şi să caute un altul în cadrul căruia să-şi valorifice prezenţa, aptitudinile, ideile, setul de valori. Poziţia individului – prin urmare – este una de valorizare sau una de devalorizare în cadrul grupului. La fel, grupul poate avea faţă de individ o poziţie de valoare sau non-valoare. În cele mai multe cazuri, poziţia grupului faţă de individ se traduce prin poziţia membrilor grupului faţă de liderul oficial sau neoficial al acelui grup – sistemul de aşteptări al indivizilor faţă de cel care-i conduce.

Putem vorbi şi de un cadru de referinţă al grupului, cadru de referinţă ce este acătuit dintr-un sistem de obligaţii şi norme de comportament specifice. În funcţie de cum aceste reguli sunt urmate şi acceptate, membrii grupului pot accepta sau respinge indivizii din componenţa grupului.

Enunţul clasei de elevi

La nivel de definire a grupului, clasa de elevi este o societate alcătuită din clici. Această societate, grup activ de dimensiune mare, este supusă constant influenţelor din mediul şcolar, influenţe de ordin academic şi de ordin social. Procesul educativ modelează grupul activ al clasei de elevi iar clicile în sine se influenţează reciproc la nivel social prin acţiunile şi ideile vehiculate între ele. La fel, indivizii din clici (în cazul de faţă elevii) influenţează clicile şi mai departe societăţile din care fac parte.

Un ansamblu de elevi la nivel de societate este însăşi clasa de elevi – un grup social specific ale cărui activităţi gravitează în jurul acelor influenţe de ordin academic. Între indivizii cuprinşi în clasa de elevi pot exista raporturi interpersonale şi o varietate de relaţii educative.

O altă influenţă de ordin social exercitată asupra clasei de elevi este cea care survine pe filiera profesorului. Influenţa cadrului didactiv nu este doar de ordin educaţional dar şi social, acesta reprezentând deopotrivă o sursă de modelare şi de informare dar şi un suport moral pentru elevi. Relaţia profesor-elev este la rândul ei modulară, influenţată de relaţiile interpersonale ale indivizilor din clasă şi de către relaţiile indivizilor cu mediul şi societăţile din afara clasei.

Se impune deci necesitatea ca acel cadru didactic să fie familiar atât cu clicile şi indivizii din ele dar şi cu mediul extraşcolar care influenţează clicile respective, ansamblul de relaţii interumane care pot avea o influenţă asupra elevilor din clasă.

Grupurile şcolare şi tipologia lor

Putem vorbi despre o tipologie a grupurilor şcolare dacă ne referim la dimensiunea lor şi la tipul de organizare din cadrul acestora. Dacă e să ne ghidăm după factorul mărime, grupurile şcolare pot fi de tip mic sau mare. Un grup şcolar de tip mic, dacă ar fi să facem o exemplificare, ar consta într-o clasă de elevi sau un grup de studenţi care participă la un seminar. Un grup şcolar mare, de ar fi să-l exemplificăm, ar consta în acele grupuri care formează o şcoală întreagă sau o facultate.

Când vorbim de tipologia grupurilor şcolare trebuie amintit faptul că acestea în sine sunt grupuri sociale şi că aceste grupuri sociale la rândul lor se categorisesc în mici şi mari. Cele mici sub forma echipelor cărora li s-a desemnat un plan de muncă, a familiilor, claselor de elevi. Cele mari vin sub forma exemplificată a societăţii în sine, un grup social imens reprezentat de ansamblul grupurilor sociale mici.

În ceea ce priveşte caracterul organizării, putem împărţi grupurile sociale şcolare în formale sau informale. Un grup şcolar formal este reprezentat de instituţia în sine şi are un caracter legal, normativ; sunt organizate pe criterii supuse unor reglementări oficiale care survin pe filiera ministerului ori a corpului directiv al unei instituţii de învăţământ. Grupurile şcolare informale sunt cele care nu sunt legate de directive, cele care survin în mod spontan şi au un caracter neinstituţionalizat. În plan concret, un grup şcolar informal este o aglomerare de elevi care are un caracter temporar izvorât dintr-o situaţie spontană: adunări de elevi cu ocazia unui meci de fotbal organizat spontan, grupuri compacte de elevi urmărind un eveniment în curtea şcolii, grupuri sociale de elevi adunaţi să analizeze informaţiile cu privire la competenţele lor în procesul de învăţare în faţa unui afişier.

Important de adăugat este faptul că un grup informal de elevi trebuie să fie mânat de o aspiraţie comună membrilor acestuia, de un scop comun pe durată scurtă.

Grupurile formale sunt cele organizate în mod oficial iar relaţiile dintre indivizii acestor grupuri sunt supuse anumitor norme. Clasa de elevi în sine este un asemenea grup şi se consideră că acest grup este angajat în activităţi ce au obiective comune, obiective care alcătuiesc un raport de interdependenţă între indivizii grupului. La nivel de constituire, clasa de elevi capătă un caracter normativ în clipa în care se definitivează catalogul şi se cunoaşte componeţa grupului şcolar.

În cadrul acestui grup formal pot apărea grupuri informale care crează o reţea în interiorul grupului activ de dimensiuni mari. Microgrupurile se combină cu alte microgrupuri, clicile interacţionează la nivel informal sau formal (în funcţie de directivele dirigintei sau ale profesorului care le acordă anumite atribuţii).

Atât grupurile formale cât şi cele informale sunt conduse de câte un lider, numit oficial de către grup ori profesor (sub forma ”şefului clasei” de exemplu) sau ales neoficial de către membrii grupului. În funcţie de modul de ”guvernare” adoptat de către lider, acesta poate fi

  • un lider democratic care dă dovadă de cooperare şi face apel la consultarea indivizilor din grupul pe care îl guvernează;
  • un lider autoritar care pune accent pe voiţa proprie, de multe ori în detrimentul grupului, de multe ori creând tensiune psiho-socială în cadrul acestuia şi cerând ca ordinele să fie ascultate şi îndeplinite fără crâcnire;
  • un lider de tip laissez-faire care acordă libertate membrilor grupului în ceea ce priveşte luarea de decizii, uneori împingând acea libertate către extrem; asta în sine crează haos şi dezordine în cadrul grupului, cu posibile lupte pentru putere şi cazuri de contestatare a leadershipului. Asta – din nou – duce la activităţi lipsite de organizare şi un timp mai mare de execuţie a ordinelor necesare atingerii scopului comun.

Caracteristici ale clasei de elevi

Dacă rolul liderului este de a asigura omogenitatea grupului şi realizarea aspiraţiilor acestuia, clasa de elevi ca şi grup social dă dovadă de un nivel înalt de socializare şi dezvoltare, trecând prin informaţiile filtrate de procesul de învăţământ şi asimilându-le. Asta în schimb contribuie la dezvoltarea în sine a elevilor atât pe plan academic cât şi social. Interacţiunea de ordin social a indivizilor asigură nu doar păstrarea informaţiei ci şi actualizarea acesteia, fie ea de ordin educaţional sau cu valori strict sociale.

Sociologia şi psihologia educaţională au în vedere discutarea anumitor aspecte privind tematica fundamentală a clasei de elevi în condiţiile în care aceasta este în sine un grup social. Structura grupului şi problematica leadershipului sunt două aspecte ce trebuie luate în calcul alături de activităţile şi zona de preocupare a elevilor.

O altă definiţie a clasei de elevi ca şi grup social este dată de Mielu Zlate, care consideră că aceasta este un ”ansamblu de indivizi” (elevi) constituit istoric, între care există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii comune determinate. Dintre principalele caracteristici ale clasei de elevi în evidenţă ies următoarele:

Mărimea clasei de elevi

Se referă strict la numărul de elevi din care este alcătuită o anumită clasă. Numărul variază în funcţie de tipul instituţiei (publică sau privată, cu program normal sau acordat la cerinţe speciale) de la 20 la 35, cu un minim cuprins între 20 şi 25 şi un maxim situat între 30 şi 35. În mod ideal clasa de elevi trebuie să cuprindă 30 de unităţi deoarece acesta este considerat nivelul optim la care un profesor poate instrui în mod eficient un ansamblu de indivizi.

Interacţiunea indivizilor

Se referă la modul în care indivizii din clasa de elevi interacţionează unul cu celălalt. Interacţiunea poate fi directă sau indirectă, mijlocită de profesor ori lider sau nemijlocită, variată de cele mai multe ori şi supusă influenţelor de ordin academic şi social.

Structura grupului clasei

Este un criteriu ce poate fi decompilat şi analizat atât în planul mirogrupurilor cât şi cel de ansamblu al clasei. Se pot studia legăturile dintre membrii grupului social mare cât şi legăturile membrilor din clicile care sunt înglobate în structura clasei.

Organizarea clasei

Vine ca un rezultat al interacţiunii dintre indivizii grupului clasei de elevi şi din necesitatea de a coordona mai bine acţiunile şi microgrupurile în sine. Definitorii în acest sens sunt caracterele de omogenitate şi heterogenitate ale grupului. Putem vorbi aici şi de factorul de coeziune care este elementul ce dă unitate grupului ca şi clasă de elevi, o caracteristică ce poate fi denumită şi ca fiind spiritul clasei, acel ”ceva” unitar care animă indivizii într-un ton comun.

Ţelurile comune ale clasei

Acestea pot fi de termen scur sau de termen lung şi sunt comune la nivel de clasă. Exemplificând, acestea pot varia de la întreprinderea anumitor task-uri ce se cer a fi îndeplinite de către toţi membrii grupului în acelaşi timp şi până la examinări sau susţineri de lucrări pe o perioadă limitată de timp. Aceste scopuri sunt dinamul dezvoltării grupului pe toată durata formării educaţionale şi sunt totodată cele care menţin coeziunea şi statutul grupului mare, formând un tot unitar cu aspiraţii comune şi scopuri comune de îndeplinit. Scopurile pot fi hotărâte de grup ca şi unitate, de liderii grupurilor sau de către cadrul didactic care le poate impune ultimilor atingerea anumitor obiective şcolare. Aparte de natura lor didactică, ţelurile comune pot fi şi de ordin social sau afectiv, formale sau informale.

Climatul

Putem vorbi şi de un climat al clasei atunci când discutăm despre caracteristicile acesteia. Este un termen care desemnează o caracteristică oarecum difuză ce poate fi explicat cel mai bine ca fiind o combinaţie între influenţa mediului fizic şi atmosfera imprimată de către aceasta în indivizii grupului social şcolar. Un climat ideal al clasei este unul de tip ”deschis”, cel găsit în şcolile cu un pronunţat caracter umanist. Sunt şcolile care funcţionează ca o entitate educaţională, o comunitate cu reguli precise şi uşor de urmat de către membrii grupurilor sociale care o alcătuiesc. Un climat deschis pune accent pe potenţialul individului dar şi pe cel al grupului din care face parte, aruncând o vedere de ansamblu asupra acestuia şi tinzând spre autonomie, autodisciplină şi autodeterminare. Un climat deschis este cel care încurajează relaţiile academice dintre indivizi şi lideri (portretizaţi aici de către profesor, director sau diriginte şi mai puţin de către liderii clicilor ori a clasei de elevi) dar şi cele dintre indivizi şi microgrupurile din care fac parte.

Sintalitatea

Putem vorbi şi de o anumită personalitate a grupului, personalitate influenţată de climatul anterior-menţionat. Un termen care descrie cel mai bine această personalitate de ordin social este ”sintalitate”, termen vehiculat iniţial de Ioan Nicola.

Liderul

Revenind la leadership, problematica liderului este o altă caracteristică a clasei de elevi ca şi grup social. Profesorul şi dirigintele trebuie să identifice în parte liderii grupurilor, să analizeze acţiuile acestor lideri şi eventual să încerce o coordonare a lor pe plan social. O coordonare este cu atât mai pregnant necesară cu cât intrăm în aria activităţilor didactice, situaţii în care problematica liderului şi a identificării acestuia este critică. De acest lider depinde cooperarea grupului, viteza de atingere a ţelurilor didactice şi acurateţea cu care aceste ţeluri sunt atinse.

Sintalitatea şi problematica liderului sunt două dintre aspectele cele mai solicitante pe care un cadru didactic le poate întâlni. Atât coordonarea indivizilor din sintalitate cât şi idetificarea şi coordonarea liderului pot fi istovitoare şi se prezintă ca provocări prin care fiecare cadru didactic va trebui să treacă la un moment dat în viaţă.

Interesant din punct de vedere al caracteristicii grupului este ideea vehiculată de Yona Friedman care afirma că niciun grup egalitar compus din fiinţe umane nu poate avea mai mult de 16 membri. În traducere liberă putem afirma că un grup ale cărui ţeluri se raportează la un interes comun nu va putea funcţiona perfect dacă totalul membrilor acestui grup depăşeşte şaisprezece indivizi. Ceea ce denotă o oarecare logică: cu cât grupul este mai mare, cu atât disensiunile din interiorul acestuia vor tinde să fie mai diverse. Factorul timp adăugat peste toate acestea şi se ajunge la elemente de stres care afectează coeziunea grupului şi atingerea acelui ţel comun. Se poate vorbi şi despre modul în care informaţia circulă în cadrul grupului, în care este asimilată de membrii acestuia precum şi de cum această informaţie afectează dinamica grupului.

La nivel de management al clasei de elevi, cadrul didactic trebuie să fie conştient de aceste caracteristici şi să le ia în calcul atunci când se pune problema coordonării elevilor spre atingerea unui scop comun. Aplicarea practică afectează dinamica grupului de elevi la nivel de clasă şi modul în care managementul este efectuat poate face diferenţa dintre a păstra sau a nu păstra această diamică; de a cădea sau nu în rutină, care la rândul ei este un factor de influenţă al grupului, survenit prin căi didactice. Rutina influenţează negativ climatul şcolar iar un manager bun al clasei de elevi trebuie să ştie cum şi când să intervină pentru a nu lăsa rutina să afecteze bunul curs al procesului educaţional.

Ca şi un factor extern care influenţează mai toate caracteristicile clasei de elevi, rutina poate fi combătută printr-o diversificare a modului de predare şi a cursurilor, modificarea structurii clasei de elevi (la nivel de poziţionare în mediu de exemplu ori de alcătuire a unor grupe speciale de studiu), diversificarea activităţilor curiculare şi extracuriculare şi o distribuire atentă a nivelului de instruire pentru fiecare elev în parte.

Moduri de instruire a clasei de elevi

Dacă tot vorbim de o diversificare curiculară şi o metodologie de predare aparte fiecărui curs, putem distinge trei abordări în ceea ce priveşte modul de instruire al clasei de elevi:

Instruirea frontală

Pune accent pe egalitarism şi tratează toţi elevii în mod egal. Prin mijloace de expunere în grup şi conversaţie în grup, clasa de elevi poate fi tratată ca un tot unitar, acel suflet omogen menţionat în capitolele anterioare. Pentru că se impune totuşi o adresare de tip individualist în unele cazuri, se poate face uz de o abordare care să folosească întrebări personalizate ce să aştepte răspunsuri individuale.

Instruirea grupală

Face referire la o organizare de ordin social a elevilor. Aceştia pot fi împărţiţi pe grupe compuse din câte mai mulţi indivizi (minimum doi şi maximum 16), grupe denumite echipe de lucru. Aceste echipe pot fi stabilite ca având în componenţa lor indivizi care să aibă interese sau capacităţi educaţionale comune. Spre exemplu un grup de elevi ale căror rezultate la învăţătură la o anumită materie să fie cu mult peste media clasei, ori unul ale cărui interese ar putea dezvolta rezultate satisfăcătoare din punct de vedere academic. Putem numi aceste grupuri ”omogene” şi putem spune că din punct de vedere al capacităţilor intelectuale mai echilibrate rezultatele lor vor fi mai satisfăcătoare.

Un grup ”eterogen” este cel alcătuit din elevi cu interese, capabilităţi şi rezultate şcolare diferenţiate. Li se atribuie ţeluri difereţiate şi sarcini de diferite niveluri de dificultate. Din punct de vedere intelectual rezultatele nu vor fi de acelaşi nivel ca al grupurilor omogene dar aici se pune un mai mare accent pe integrarea socială şi pe stabilirea unei medii, a unui echilibru între elevii clasei.

Instruirea individuală

Dacă instruirea frontală şi cea grupală au în vedere grupurile, instruirea individuală are în vedere elemenţii grupurilor. Se pune accent pe individualitatea fiecărui elev şi atenţia este acordată în funcţie de această individualitate. Se cer diferite grade de instruire, acordate fiecărui elev în parte. Se ţine cont de nevoile şi capabilităţile intelectuale ale fiecărui elev în parte şi se modelează modul de instruire pe acestea.

Timpul efectuării şi diversitatea sarcinii

Sunt două condiţii care sunt elementele centrale ale procesului de organizare din punctul de vedere al managementului clasei de elevi. Sarcina se diferenţiază prin stadiile comună şi individuală. Cea comună este îndeplinită de membrii unui grup de elevi sau de întreaga clasă. Cea individuală are în vedere un mod de lucru aparte, atribuit fiecărui elev la nivel de individ. Managementul instruirii poate fi de tip comun, independent (după modelele de mai sus), diferenţiat sau profund. Un management al instruirii diferenţiat preia în parte microgrupurile sau indivizii din aceste microgrupuri şi instruieşte aceste elemente într-un fel acordat posibilităţilor fiecăruia. Un management al instruirii profund face referire la adâncimea informaţiei oferite şi diversitatea acesteia.

Timpul acordat efectuării sarcinii poate fi distribuit în mod egal sau diferenţiat printre membrii grupurilor sau printre microgrupurile care alcătuiesc clasa de elevi. Un alt factor de luat în considerare este motivaţia care poate fi de tip intrinsec sau extrinsec. Dacă elevul este mânat de dorinţa de afirmare sau cea de lecturare ori nevoia de cunoaştere, putem vorbi de o motivaţie intrinsecă. Vorbim de motivaţie extrinsecă atunci când stimulul elevului este recunoaşterea socială ori nota acordată prin evaluare.

Gradul de structuralizare al clasei de elevi

Privită ca şi un grup social, clasa de elevi este un ansamblu de relaţii interconectate întreprinse de elemenţii grupului. Indivizii pot constitui între ei şi microgrupuri relaţii de tip formal sau informal care se categorisesc la rândul lor în

  • relaţii afective de preferinţă, respingere sau indiferenţă; în funcţie de acest tip de relaţii se păstrează sau diluează dinamica grupului.
  • relaţii de comunicare care se traduc prin schimburi de idei şi convingeri în vederea atingerii unui ţel comun sau pur şi simplu în virtutea informării individuale; acest tip de relaţii duc la o mai bună omogenitate a grupului şi influenţează direct coeziunea acestuia.
  • relaţii de cunoaştere care fac referire strict la cunoaşterea trăsăturilor comportamentale, de caracter şi chiar voinţă a indivizilor din grupuri.

Modul în care aceste relaţii interpersonale se fac observabile reiese din atitudinea unui individ faţă de grup sau a grupului faţă de individ. Al clasei faţă de un elev sau al elevului faţă de clasă ori clicile care o compun. Microgrupurile pot la rândul lor avea relaţii unele cu celelalte iar la nivel mai extins, clasele de elevi pot avea relaţii cu alte clase de elevi (macrogrupuri) la nivel şcolar. Extrapolând, şcolile pot avea relaţii cu alte şcoli (campionate sportive, schimburi de experienţă, interculturale, olimpiade).

În cazul în care relaţiile se dezvoltă între clicile informale şi un grup formal pot apărea disensiuni la nivel de grup, disensiuni care trebuie manageriate de către diriginte sau profesor ce trebuie să-şi atribuie cel puţin temporar postura de lider formal.

De menţionat că în clasa de elevi individul este atât subiect de studiu cât şi obiect al educaţiei şi implicit influenţează restul clasei prin acţiunile şi ideile sale, fie din postura de şef al clasei fie din postura de simplu membru al unei clici.

Factorii de influenţă ai grupului

Când vorbim de factori de influenţă ai grupului trebuie să facem referire la modul în care aceştia exercită o presiune asupra formării elevilor şi asupra omogenităţii grupului în sine. Putem identifica aici două tipuri de factori – interni şi externi.

Cei externi sunt variaţi şi printre primii care merită amintiţi se numără regulile şi normele grupului. Acestea nu trebuie impuse printr-un stil autocratic ci determiate la nivel de grup, formulate în tandem cu profesorul care le dă tonul. Drept mijloc de ghidare, aceste norme au în vedere setul de reguli şcolare stabilite la nivel de instituţie.

Un alt factor extern este rolul pe care elevul îl are în cadrul clasei, statutul său social de ordin educaţional.

Modul în care profesorul dă dovadă de leadership este un alt factor extern de impact asupra omogenităţii grupului şi integrităţii informaţionale a acestuia. Un stil democratic dă elevilor şansa de a lua decizii care urmează să le afecteze direct pregătirea profesională şi perfecţionarea educaţională.

Factorii interni au tangenţă cu socialul şi afectivitatea (apropiere, depărtare, indiferenţă) pe care individul o resimte faţă de grup. Sunt factori deasemenea determinanţi în dezvoltarea ulterioară a elevului şi îi pot influenţa performanţele pe mai multe planuri.

În ceea ce priveşte factorii care afectează microgrupurile şi macrogrupurile (nu raportaţi la nivel de individ), amintesc aici din nou dinamica grupului. Aceasta poate fi menţinută prin activităţi extracuriculare de ordin social. O ieşire în natură ori o vizită la teatru poate asigura coeziunea grupului atât pe plan educaţional cât şi social. Mai mult, contribuie la perfecţionarea cunoştinţelor elevului survenind ca un complement la educaţia primită în şcoală. Orice activitate întreprinsă în afara mediului şcolar dar păstrând dinamica grupului din interiorul acesteia poate întări dinamica respectivă şi ajuta la realizarea unor ţeluri academice ce urmează să fie atinse.

Cultura clasei de elevi

Dacă e să analizăm şcoala la nivel de instituţie socială, trei dintre factorii de influenţă cei mai de seamă sunt constituiţi de cultura clasei de elevi, climatul clasei de elevi şi managementul clasei de elevi.

Când vorbim de cultura clasei de elevi facem referire la atmosfera izvorâtă din interconexiunile sociale şi caracterul de organizaţie al acesteia. Dacă e să vorbim despre cultura şcolii ca şi organizaţie, putem afirma că aceasta este totalitatea ceremoniilor şi simbolurilor care exprimă convingerile adoptate de membrii grupului clasei de elevi, sistemul de valori care stă la baza acelei organizaţii. Aceste valori sunt de natură socială şi sunt dependente de modul de predare şi informaţiile transmise de către cadrele didactice, aceste informaţii stând la baza formării respectivelor convingeri. Acestea la rândul lor sunt filtrate printr-un ”spirit al clasei” care este deopotrivă omogen şi supus influenţelor exterioare (surse alternative de informare, Internet, televiziune, mituri urbane, informaţii survenite prin intermediul educaţiei familiale şi de clică).

Printre valorile declarate (oficiale) ale culturii clasei de elevi se numără respectul faţă de elev, spiritul de cooperare, dedicarea în înţelegerea şi căutarea informaţiilor, ideile de onestitate şi altruism precum şi acceptarea şi respectarea adevărului. De amintit sunt şi termeni precum ”toleranţă”, ”auto-exigenţă”, ”respectul faţă de ceilalţi”, ”spiritul critic” sau ”imaginaţia creatoare”.

Interacţiunile elevilor dau naştere unei culturi a clasei care se prezintă sub formă de norme, valori şi semnificaţii – toate izvorând din comunicare verbală sau non-verbală şi schimb de idei. Această interacţiune este ceea ce pune în mişcare acest concept de ”cultură a clasei” dar cultura în sine este influenţată şi de factori de ordin extern. Mijloacele de informare în masă, culturile şi subculturile sociale ale grupurilor, chiar şi relaţia cu profesorii sunt sau pot deveni elemente de influenţă a culturii de clasă. Activităţile şcolare şi cele extraşcolare deopotrivă contribuie la cimentarea acestei culturi, elemenţii grupurilor sosind de acasă cu informaţii adiţionale preluate din societate prin varii mijloace şi contribuind în continuare la diversificarea culturii de clasă.

Dacă implicarea cadrelor didactice în această cultură este de natură formală, implicarea elevilor este mai mult informală, cu excepţia cazurilor în care normele şi reglementările la nivel de instituţie intervin ca să pună ordine în altminteri haoticul concept de cultură de clasă. Cu toate acestea, până şi aceste norme odată implementate îşi pierd din valoarea lor formală şi sunt asimilate şi uneori interpretate la nivel informal. Reglementările la nivel de instituţie, regulile de conduită în şcoală şi cele impuse de cadrele didactice la orele lor sunt cele care fac legătura între cultura de clasă şi cultura generală a şcolii ca organizaţie. Cele două sunt interdependente şi nu pot exista una fără cealaltă, ambele având elemente care se întretaie cu elemente din cealaltă parte. Cultura de clasă poate denota autonomie dar într-o măsură mai restrânsă decât cultura şcolii care are la bază implicarea adulţilor şi – prin urmare – fiind într-o mai mare măsură stabilizată. Punctul în care cultura de clasă se uneşte cu cea de şcoală este acel conglomerat de idei şi norme, sensuri colective are privesc diferite probleme ale vieţii de elev.

Astfel putem afirma că elevul are un dublu statut: unul formal, definit de şcoală, şi un altul informal, definit de grupul clasei. Ultimul la rândul său se desprinde în mai multe facţiuni definite de clicile care alcătuiesc clasa de elevi. Statutul formal este reglementat de către instituţie şi cadrele didactice iar cel informal de membrii grupului din care elevul face parte şi mai ales de liderul acestui grup.

Un punct interesant de discuţie este implicaţia pe care acest dublu statut al elevului îl are asupra devoltării sale academice. În ce fel statutul informal îl afectează pe cel formal şi în ce fel statutul formal defineşte statutul informal şi – prin extrapolare – competenţa şi activitatea şcolară a elevului. Anumite elemente informale de grup pot exercita o influenţă nefastă asupra statutului formal şi – în rare cazuri – elementele de formal pot avea o influenţă nefastă asupra statutului social al elevului, asupra poziţiei sale ierarhice în cadrul microgrupurilor clasei de elevi. Un elev lăudat excesiv de către un profesor poate fi ulterior lipsit de afecţiunea membrilor grupului din care făcea parte până atunci; poate fi ostracizat din cauza reuşitelor lui şcolare. La fel, în cealaltă extremă, un elev cu rezultate slabe la învăţătură poate fi marginalizat de către ceea ce defineşte statutul său formal; poate fi privit ca neperformant într-un anumit domeniu deşi statutul său informal este la cote maxime.

Vorbim atunci de două tipuri de competenţe: competenţe sociale şi competenţe academice. De multe ori se află în raport invers unele faţă de altele, cu elevii studioşi nefiind ”populari” printre elemenţii clicilor şi cu cei având rezultate slabe la învăţătură alcătuind vârful lanţului trofic din macrogrupuri.

Dacă aceste competenţe academice reprezintă totalitatea capacităţilor intelectuale ale elevului (mânate de dispoziţii afective, capacitate de memorare, imaginaţie creatoare şi o sumedenie de alţi factori), competenţele sociale se împart în două segmente distincte. Primul segment este cel legat de competenţele sociale în cadrul grupului, factor pur sociologic, fără o anumită influenţă didactică directă. Al doilea segment are o implicare directă în activitatea academică şi face referire la acele competenţe sociale pe care elevul le învaţă în şcoală prin mijloace de informare (respectul faţă de semeni, toleranţa, altruismul, norme şi reglementări de conduită).

Putem vorbi atunci de o logică socială a clasei de elevi, una care se trage din ansamblul de reguli şi norme, scrise sau nescrise, formale sau informale. Un set de conduită de care elevul este conştient şi pe care se străduieşte în cele mai multe cazuri să-l urmeze. Disobedienţa faţă de aceste norme atrage după sine stigmat social sau pedepse survenite sub forma scăderii notei la purtare, după caz.

Competenţa socială a elevului se referă nu doar la cunoaşterea normelor şi reglementărilor dar şi la aplicarea acestora atunci când este nevoie. La practicarea şi interpretarea acestora. Modul în care elevii experimentează această competenţă socială îi face diferiţi pe o scală socială în sensul că unii se pot adapta iar alţii nu se pot adapta la seturi de reglementări. Unii pot avea succes în integrarea acestor norme în viaţa lor de zi cu zi iar alţii nu.

Competenţa socială a elevului se referă şi la acel grad de familiaritate pe care elevul îl are cu fiecare cadru didactic în parte. Cu modul de predare al acestora şi metoda particulară a fiecăruia de a se face înţeles, la nivel individual (profesor-elev) sau de grup (profesor-clasă). Reuşita socială a elevului depinde de modul în care acesta reuşeşte să se facă înţeles în timpul orelor de curs şi de modul în care reuşeşte să înţeleagă respectivele ore de curs. Implicaţiile sunt – din nou – de ordin social şi educaţional.

Există cazuri în care competenţele academice ale unui elev sunt interpretate greşit de către profesori şi atribuite de către aceştia ca fiind competenţe academice. Cu alte cuvinte un elev poate primi note bune la învăţătură pe baza poziţiei lui sociale în cadrul grupului din care face parte. Acest fapt este mai cu seamă de observat în cazul liderilor de grup, când efectul de halo se răsfrânge şi asupra competenţelor academice ale respectivului lider.

În cazurile din extrema cealaltă, elevii ale căror competenţe academice sunt scăzute pot recurge la competenţele lor sociale pentru a-şi îmbunătăţi notele. Ei pot face apel la gradul de toleranţă al profesorului, se pot folosi de interpretări, se pot supune doar aparent, pot da dovadă de rezistenţă în anumite cazuri, pot face apel la negociere uneori.

Climatul clasei de elevi

Prin climatul clasei de elevi se înţelege starea morală şi intelectuală a grupului de elevi, cumulul stărilor afective şi emoţionale, al percepţiilor de ordin colectiv care domnesc în macrogrupul unei clase. În speţă se referă la stările afective şi morale ale grupului şi este direct influenţat de mediul extraşcolar, cu precădere de cel familial. Indivizii aduc din exterior trăiri experimentate în familie sau în cercul de prieteni iar aceste trăiri pot fi diluate la nivel de clasă dacă sunt destul de intense. Un deces în familia unuia dintre elevi poate afecta microgrupul acestuia care la rândul său poate influenţa o clasă întreagă. Starea emoţională se va trasmite de la elev la elev şi se va accepta tacit acea stare ca pe un fapt, o normă ce trebuie urmată.

Climatul poate avea şi valori pozitive. Spre exemplu, atunci când un elev este premiat sau devine olimpic ori în viaţa acestuia au loc schimbări de ordin pozitiv; în cazuri din acestea buna lui dispoziţie se va transmite prin canalele climatului clasei şi-l va influenţa pe acesta din urmă pozitiv.

Climatul clasei de elevi influenţează nu doar activitatea academică a elevilor dar şi pe cea a profesorilor. Performanţele profesorilor pot fi influenţate pozitiv sau negativ de acest climat, în funcţie de intensitatea extremelor la care se află.

Putem identifica o serie de factori care influenţează climatul clasei de elevi.

Factori de influenţă ai climatului clasei de elevi

Putem deosebi un număr variat de factori care influenţează climatul uei clase de elevi, dar dacă ar fi să-i restrângem am putea numi trei dintre cei mai importanţi:

  • factori de structură: fac referire strict la structura grupurilor şi microgrupurilor. Aici intră modul în care elevii sunt poziţionaţi în clasă şi modul în care sunt împărţiţi pe echipe atunci când trebuie să lucreze spre realizarea unui ţel comun.
  • factori instrumentali: totalitatea mijloacelor şi condiţiilor prin care elevii ating obiectivele lor. Vorbim aici de dotările materiale ale clasei (instrumente de laborator, manuale), de mediul fizic (bănci, cretă, iluminare) dar şi de modalităţile prin care cadrele didactice şi elevii înşişi ştiu să se foloseasă de aceste mijloace şi condiţii.
  • factori motivaţionali şi socio-afectivi: fac referire la relaţiile interpersonale ale elevilor şi ceea ce duce la realizarea efectului de acceptare/respingere/indiferenţă care la rândul său poate avea un impact motivaţional asupra elevului. Aici intră şi descrierea şi caracterul independent al clicilor şi modul în care acestea acceptă sau refuză să interacţioneze unele cu altele. Tot aici merită amintite şi relaţiile profesor-elev care pot afecta sau nu performanţa didactică a ultimului.

Tehnici de studiere a clasei de elevi

Pentru educarea personalităţii unui elev avem la dispoziţie ca psihologi o serie de instrumente care ne pot ajuta să descifrăm elevul. Şi nu doar atât, ci aceste instrumente ne pot ajuta să prevedem acţiunile viitoare şi comportamentul elevului în cauză. Un cadru didactic specializat în psihologie poate face uz de una din cele patru tehnici de cunoaştere a clasei de elevi:

Metoda convorbirii – se efectuează verbal între elev şi cadrul didactic şi are ca scop realizarea anumitor constatări despre viaţa elevului, convingerile, temerile, aspiraţiile, motivaţiile şi nivelul cultural al primului. Metoda convorbirii poate fi aplicată spontan sau după efectuarea unei ordini mentale din partea cadrului didactic care doreşte clarificarea unor eventuale probleme sau întrebări. Convorbirea poate fi liberă sau dirijată de către profesor/diriginte, ulterior acesteia efectuându-se o prelucrare a informaţiilor sustrase de la elev şi o alcătuire a unei imagini de ansamblu.

Metoda chestionarului – exact ca şi în cazul metodei convorbirii, metoda chestionarului are în vedere stabilirea poziţiei elevului faţă de o anumită problemă, ori stabilirea unei imagini de ansamblu asupra convingerilor, aspiraţiilor, temerilor acestuia. Se poate testa nivelul de cunoştinţe al elevului într-un anumit domeniu ori aplica un test psihologic pentru a determina poziţia lui faţă de un anumit concept. Chestionarele pot fi stadardizate sau aplicate individual, după caz. Datele rezultate din completarea fişelor de către elevi pot fi apoi grupate şi analizate folosind determinatori prestabiliţi.

Metoda testului – se traduce prin aplicarea unor probe scrise, standardizate, uniforme la nivel de grup. Este unul dintre mijloacele preferate de determinare a trăirilor interne ale elevilor, ale aptitudinilor şi competenţelor lor, a nivelului cultural şi intelectual al elevului. Testele pot fi psihologice, sociometrice sau pedagogice.

Avantajul metodei testului constă în faptul că rezultatele pot fi adunate şi cuantificate rapid iar p baza acestor rezultate se poate realiza un profil psihologic, sociologic sau pedagogic al fiecărui elev în parte. Ca mijloace de analiză se pot utiliza aplicaţii software de genul SPSS menite să interpreteze datele şi să ofere un mod grafic de expunere a dispersiei lor şi curbei lor gausiene, acolo unde este cazul.

Metoda studiului de caz – se foloseşte pentru rezolvarea unor situaţii concrete din viaţa elevului. Oferă soluţii rapide la dilemele acestuia (note slabe la învăţătură, probleme familiale, probleme sociale, de concentrare etc).


Bibliografie
Iucu, R. (2005). Managementul clasei de elevi. Bucureşti: Polirom.
Jinga, I. (2006). Manual de pedagogie. Bucureşti: Editura All.
Păun, E. (1999). Şcoala - Abordare sociopedagogică. Iaşi: Polirom.
Roşca, R. (2013, 12, 02). Scribd. Preluat de pe Scribd.com.
Stoica, M. (2002). Pedagogie şi psihologie. Craiova: Gheorghe Alexandru.
Răzvan T. Coloja

Răzvan T. Coloja

Psiholog în Oradea. A terminat facultatea de Ştiinţe Socio-Umane (Psihologie), cea de Ştiinţe (Informatică), cea de Litere (Biblioteconomie) și masteratul de Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii. În prezent este doctorand în Sociologie. A publicat cinci romane şi articole în reviste de specialitate. Vizitează-i site-ul personal.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *