Ce trebuie să ştii despre comunicarea părinte-copil

Mulţi părinţi îşi pun întrebarea cum să comunice cu ai lor copii începând de la vârsta la care aceştia devin capabili să înţeleagă lumea din jurul lor. Ce stil parental trebuie adoptat pentru ca dezvoltarea copilului să nu fie afectată în mod negativ?

Vorbind de stiluri parentale, putem identifica trei tipuri distincte. Primul este stilul parental autoritar – părinţii dictează şi-i impun copilului reguli stricte de urmat. Copilul este perceput ca un receptacul al ordinelor părinţilor şi al indicaţiilor acestora. În unele cazuri, copiii care au fost crescuţi astfel ajung să nu mai poată funcţiona în societate fără directive clare, devin incapabili să ia decizii singuri şi depind de figuri de autoritate în viaţa de zi cu zi. Un stil parental autoritar are însă şi beneficii: copilul învaţă să-i asculte pe adulţi şi lasă decizii importante pe mâna acestora, nehazardându-se prin implicarea în acţiuni nefaste copiilor.

Al doilea stil parental este cel democratic. Copilul este tratat ca un egal al păriţilor, este lăsat să ia singur anumite decizii, lucrurile îi sunt explicate pentru ca părinţii să fie siguri că este capabil să ia acele decizii singur. Copilul este parte din familie şi are un cuvânt de spus în cadrul acesteia. Un stil parental democratic ajută cel mai mult la dezvoltarea corespunzătoare a copilului iar copilul nu se simte constrâns de către părinţi. Un copil astfel crescut va ajunge cu ajutorul părinţilor să deosebească singur binele de rău, să poată lua decizii singur atunci când este nevoie şi se va simţi mai apropiat de părinţii care îl tratează ca pe un membru al familiei şi nu ca pe un receptacul al ordinelor.

Al treilea stil parental este numit ”laissez-faire”. Părinţii nu se implică deloc în dezvoltarea copilului şi în comunicarea cu acesta. Copilul este lăsat să se descurce singur, fără a i se explica lucrurile. Părinţii sunt dezinteresaţi de evoluţia lui aşa că acel copil va trebui să înveţe singur şi din alte surse cum să relaţioneze şi comunice cu ceilalţi. Aceste surse sunt de obicei şcoala, prietenii de joacă, televizorul sau alţi adulţi cu care intră în contact. Un asemenea copil va deveni la rândul lui dezinteresat de părinţii lui şi va învăţa deprinderi care ulterior se vor dovedi a fi nocive pentru el.

Psihologia recomandă ca pentru o bună dezvoltare a copilului părinţii acestuia să adopte un stil parental democratic: să-l implice pe copil în luarea de decizii, să-i vorbească pe un ton egal dar să ajusteze mesajul în aşa fel încât acesta să se muleze pe nivelul de înţelegere al copilului. Astfel copilul va învăţa să nu se teamă de părinţi şi să apeleze la ei atunci când are nevoie de ajutor. Un stil parental democratic imprimă încredere în copil de timpuriu. Dacă problemele ce apar sunt discutate în detaliu în loc să fie abordate cu un ochi critic, copilul învaţă să nu repete greşeli nu din teamă ci pentru că reuşeşte să deosebească binele de rău.

Comunicarea părinte-copil este foarte importantă şi de cele mai multe ori este rolul părintelui să o iniţieze. Un părinte trebuie să fie atent când copilul este dispus să asculte şi să încerce în acele momente să iniţieze o discuţie cu el: în maşină, între mese, dimineaţa în timp ce copilul se pregăteşte să meargă la şcoală, înainte de culcare. Ideal, părintele este cel care iniţiază conversaţia deoarece asta dictează copilului că părintele este implicat în dezvoltarea lui şi că îi pasă de ceea ce se petrece în viaţa copilului. O dată pe săptămână, în mod ideal, părintele ar trebui să îşi găsească timp pentru o activitate pe care să o întreprindă cu copilul. Asta va solidifica relaţia părinte-copil şi îi va transmite copilului că indiferet de programul încărcat al părintelui se va găsi mereu vreme pentru el. În plus, copilul este conştient că părintele este acolo lângă el în toate etapele dezvoltării lui şi îl poate ţine la curent pe părinte cu realizările lui.

Părinţii trebuie să se intereseze de activităţile preferate ale copilului, de hobby-urile acestuia şi interesele lui. Un părinte informat este un părinte eficient. Este greu să discuţi cu copilul despre muzică dacă nu ştii ce muzică îi place copilului tău şi dacă nu ai ascultat-o niciodată. Uneori copiii încearcă să transmită mesaje prin intermediul lucrurilor care îi pasionează şi un părinte nu va reuşi să le recepţioneze dacă nu înţelege exact la ce face copilul referire. Părinţii trebuie să se intereseze de cărţile pe care le citesc copiii lor, de muzica pe care o ascultă, de desenele animate preferate ale acestora, prietenii cu care se înconjoară. Câteodată chiar şi o informaţie minoră cum ar fi culoarea ambalajelor cu care erau împachetate cadourile unui alt copil poate fi de folos.

Pentru a uşura comunicarea părinte-copil, părinţii ar trebui să înceapă conversaţia cu al lor copil împărtăşindu-şi gândurile cu privire la un anumit subiect decât punând o întrebare directă. ”M-am gândit astăzi de ce Pământul se învârte în jurul Soarelui” va atrage atenţia copilului care va deveni mai atent pentru a afla denodământul expunerii. Prin contrast, o întrebare îl poate pune în dificultate pe copil dacă acesta nu e sigur de răspunsul la aceasta şi – prin urmare – copilul poate va căuta să evite un răspuns.

Când copiii vorbesc despre ceea ce-i îngrijorează este important ca părinţii să se oprească din activitate şi să asculte. Copiii nu ştiu de mici să aleagă cele mai potrivite momente în care se destăinuie aşa că orarul trebuie ajustat de către părinţi. Un copil care vorbeşte despre problemele lui sau lucrurile care îl preocupă va prinde curaj şi va discuta liber despre ele dacă vede că este ascultat indiferent de situaţie. Părinţii nu trebuie să minimizeze importanţa celor expuse de copil; un desen animat înfricoşător poate părea fără importanţă pentru adult dar pentru copil reprezintă o problemă reală cu care se confruntă, una pe măsura capacităţilor lui de înţelegere. Părinţii, în mod ideal, ar trebui să exprime interes în ceea ce priveşte relatarea copilului dar fără a fi intruzivi. Dacă văd că sunt ascultaţi, copiii tind să se deschidă gradat.

Un părinte nu trebuie să întrerupă copilul, chiar dacă punctul de vedere al ultimului nu corespunde cu cel al părintelui. Este important ca un copil să fie lăsat să-şi expună punctul de vedere până la capăt, chiar dacă părintelui îi este dificil să-l asculte. Un copil întrerupt des de către părinţi şi care nu este lăsat să expună până la capăt ideea lui va deveni neîncrezător şi va evita să relateze alte idei de teama de a nu greşi. Pentru a asigura copilul că este ascultat, părintele trebuie să repete la răstimpuri vorbele copilului. Cu cât copilul este mai sigur că părintele îl ascultă, cu atât îi va relata mai în detaliu ceea ce îl preocupă.

Atunci când punctele de vedere ale părintelui şi copilului nu coincid este important ca părintele să îi spună copilului că este în ordine să ai o altă părere. Părinţii nu au întotdeauna dreptate şi cu cât copilul înţelege mai repede că şi adulţii greşesc, cu atât va fi mai capabil pe viitor să-şi susţină puntul de vedere şi să şi-l expună cu mai mult curaj.

Este contraindicat să te cerţi cu copilul. ”Ştiu că nu eşti de acord cu mine dar asta e ceea ce cred” trebuie să devină o mantră a părintelui. Cearta măreşte doar încăpăţânarea ambelor părţi şi este susţinută de aceasta. Copiii încep de la vârste fragede să-şi imite părinţii; dacă văd că părintele este nervos când discută cu ei se vor enerva la rândul lor. Dacă situaţia este abordată cu calm, vor încerca şi ei să-şi păstreze calmul. Ameninţările şi critica părintelui nu-l ajută pe copil şi în timp acesta riscă să apeleze la aceleaşi tertipuri cu cei de vârsta lui.

Copiii învaţă făcând alegeri în viaţă. Atâta vreme cât aceste alegeri nu sunt periculoase pentru copil, părintele să nu se simtă nevoit să intervină. Un copil învaţă mai rapid din greşelile lui decât din sfaturile părinţilor.

Este contraindicat unui părinte să-şi umilească copilul sau să-l evidenţieze atunci când greşeşte. Copilul va deveni ostil în aceste situaţii şi va fi plin de resentimente, evitând ulterior să mai aibă încredere în părinte. Conversaţiile cu copilul este bine să aibă loc în privat, departe de ochii altora; astfel copilul nu se va teme să vorbească deschis şi nici de posibilitatea că va fi ridiculizat sau va spune ceva greşit.

Din punct de vedere fizic, părintele trebuie să se ajusteze la înălţimea copilului atunci când comunică cu acesta. Este bine ca părintele să îngenuncheze lângă copil pentru a ajunge la acelaşi nivel al ochilor cu acesta atunci când discută, sau să se aşeze pe canapea alături de acesta. Astfel părintele nu va părea impozant şi nici copilul nu va sta cu capul dat pe spate vreme îndelungată pentru a purta o discuţie.

De multe ori copiii fac sau spun lucruri care îl deranjează pe părinte. Este bine ca greşelile copilului să fie abordate cu tact şi doar atunci când părintele şi-a recăpătat calmul. Un părinte nervos nu va putea gândi limpede şi va acţiona sub impulsul momentului, de cele mai multe ori greşit.

În orice stagiu al comunicării s-ar afla, copilul trebuie să se simtă acceptat indiferet de ceea ce a spus sau a făcut. O atitudine moralizatoare nu-l va ajuta să-şi înţeleagă sau repare greşelile. Critica sau minimizarea rolului său în familie îl vor face pe copil să se închidă în sine. Părinţii trebuie să evite sintagme stereotip de genul ”vei face cum am spus” sau ”ce ştii tu? tu eşti doar un copil”.

Nu în ultimul rând, atunci când iniţiază comunicarea copilul trebuie lăudat pentru efort. Asta îl va încuraja să discute data viitoare când va simţi nevoia să o facă sau când se va confrunta cu o problemă.

Răzvan T. Coloja

Răzvan T. Coloja

Psiholog în Oradea. A terminat facultatea de Ştiinţe Socio-Umane (Psihologie), cea de Ştiinţe (Informatică), cea de Litere (Biblioteconomie) și masteratul de Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii. În prezent este doctorand în Sociologie. A publicat cinci romane şi câteva articole în reviste de specialitate. Vizitează-i site-ul personal.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *