5 mituri în psihologie

Există unele concepte în psihologie despre care conștiința comună are păreri adânc înrădăcinate, păreri care se dovedesc a fi false. În acest articol vom discuta despre cinci astfel de mituri care își au rădăcinile în psihologie și vom vedea cum adevărul e departe de sâmburele care a dat naștere acestor legende.

1. Transa hipnotică

Multă lume are impresia că hipnoza este ceva magic și că – mulțumită filmelor și a cărților care o prezintă ca pe o modalitate incontestabilă de a suci mințile oamenilor – un om aflat sub hipnoză poate fi făcut să cotcodăcească, îndeplinească sarcini și că nu se mai află în controlul total asupra propriului corp sau minți. Starea de ”transă hipnotică” nu este nici pe departe ceea ce vor filmele americane să ne imprime. Nu este o stare de detașare de corp diferită de starea de veghe așa cum ar dori lumea să fie. Cultura populară afișează hipnoza ca pe ceva în urma căreia suferi de amnezie cel puțin parțială, că induce halucinații vizuale și auditive și că un ”îndrumător” îți poate livra comenzi vocale pe care tu le execuți fără crâcnire.

Hipnoza în realitate este o stare de sugestibilitate mai ridicată decât cea pe care am putea să o experimentăm în starea de veghe. Un om hipnotizat este mai deschis la sugestii dar convingerile adânc înrădăcinate precum cele religioase sau politice, cele legate de morală și etică nu pot fi suprascrise prin sugestii sau comenzi verbale. Hipnoza este folositoare doar în sub 10% din cazuri deoarece cam acesta este procentul din populație care poate intra în acea stare de sugestibilitate sub hipnoză. Cu alte cuvinte, nouă din zece oameni nu pot fi hipnotizați iar cel de-al zecelea nu doar că are toate șansele să-și amintească ședința de hipnotism dar nu va deveni un roboțel gata să îndeplinească tot ceea ce i se spune.

2. Detectorul de minciuni

Deși prezentat în filme ca pe o mașinărie gata să extragă cu forța din tine adevărul, așa-numitul ”detector de minciuni” nu detectează în realitate minciuna. Poligraful măsoară în schimb starea de ”arousal” a unui individ și nu este un aparat deloc precis. Minciuna nu este relevată de niveluri ridicate ale circulației sangvine ori de perspirația detectată pe suprafața pielii. Starea de arousal este cea care poate indica (cu accent pe ”poate”) dacă o persoană este sub stres sau nu, deci – implicit – poate minți. Din păcate poligraful (detectorul de minciuni) dă rateuri în unele cazuri, deoarece o persoană onestă aflată sub stres poate fi marcată de către poligraf ca fiind un ”mincinos” din simplul motiv că bătăile inimii sale se accelerează atunci când dă un răspuns la o întrebare. Mai mult, există tehnici care pot influența măsurătorile luate cu poligraful, precum mușcarea limbii sau efectuarea unor calcule matematice complexe în timpul interogatoriului, ambele ducând la rezultate fals înregistrate de aparat.

3. Serul adevărului

În aceeași linie de mit cu cea a detectorului de minciuni, ”serul adevărului” e prezentat în filme ca pe o injecție care face subiectul incapabil să mintă. Cele mai multe seruri ale adevărului sunt barbiturice precum pentotalul de sodiu sau amitalul de sodiu. În țări precum India acestea sunt încă administrate pe cale legală atunci când autoritățile doresc să afle ”adevărul” de la un inculpat. Serul adevărului în schimb este o metodă care induce subiectul într-o stare de sugestibilitate, la fel ca transa hipnotică descrisă mai sus. Iar partea proastă cu starea de sugestibilitate este că serul adevărului scoate din om nu doar răspunsuri sincere ci și răspunsuri pe care subiectul aflat sub influența lui le percepe ca fiind sincere. Cu alte cuvinte, serul adevărului poate extrage și minciuni. Un om care crede că a văzut un alt om fiind lovit de mașină deși a perceput doar cu coada ochiului accidentul va avea tendința să reconstruiască scena-lipsă cu elemente din memorie (scrâșnetul roților) și declarațiile altor martori în așa fel încât în cele din urmă devine convins că a asistat fără de tăgadă, ”pe viu”, la accidentul în cauză. Prin urmare, sub influența ”serului adevărului” va declara că da – a văzut cu ochii lui întreaga scenă și a observat în detaliu mașina lovind un pieton. Aceste memorii false sunt și ele extrase de pentotalul de sodiu iar administratorul serului și interogatorul subiectului vor avea tendința să le noteze ca pe un adevăr incontestabil.

4. Molecula dragostei

Oxitocina este denumită ”molecula dragostei” de multe site-uri de știri, dând o aură mistică acestui hormon. La fel, alte canale de știri sau filme identifică sau anunță identificarea unor alte ”molecule” precum cea a ”încrederii” sau a ”moralei”. Adevărul este însă că oxitocina nu este molecula dragostei deoarece doar îi face pe oameni mai sensibili la informația survenită pe cale socială, indiferent că aceasta este pozitivă sau negativă. Oxitocina poate crește apropierea față de membrii grupului tău dar în același timp te poate face să ai neîncredere în toți ceilalți oameni, cei care nu fac parte din grupul tău. Mai mult, ”molecula dragostei” dă rateuri în cazul persoanelor cu trăsături accentuat agresive ridicându-le acestora probabilitatea de a-și agresa partenerul intim în urma unei provocări. Ideea de o moleculă a ”plăcerii” (dopamina) este la fel de inducătoare în eroare și este folosită extensiv de canalele de știri deoarece simplifică mult lucrurile pentru publicul larg și conferă un răspuns unic și simplist asupra unei probleme mult mai complexe pe care același public larg nu ar fi capabil sau dornic să o analizeze în detaliu.

5. Dovada științifică a cercetătorului

Cuvintele ”cercetătorii britanici au descoperit că” sunt folosite extensiv de site-urile de știri și ziare și sunt menite să confere o aură de veridicitate știrii în sine și importanței descoperirii. Adevărul însă e că ”cercetător” poate fi orice om care realizează o cercetare în domeniul în care deține sau nu o diplomă. ”Cercetător” nu rezonează neapărat cu omul în halat alb care agită eprubete și nici nu înseamnă că e trecut de 50 de ani și poartă barbă. ”Cercetător britanic” poate fi și un student în anul II al unei universități din Marea Britanie și tot cercetător este și cel al cărui studiu nu reșește să ”dovedească” că o ipoteză este măcar acceptabilă. O sumedenie de idei sunt vehiculate zilnic în munca de cercetare, unele mai năstrușnice ca altele. Din acelea doar o foarte mică parte ajung studii și sunt publicate iar din cele publicate o și mai mică parte sunt relevante. Iar din cele relevante, niciunul nu ar trebui privit ca furnizând o ”dovadă științifică”. Asta deoarece cuvântul ”dovadă” are o conotație care duce spre netăgăduire, ori în psihologie și în majoritatea științelor care evoluează în pas cu vremurile, ceea ce azi e de netăgăduit mâine a fost deja demontat de altcineva. Puține lucruri sunt certe într-o măsură de 100% în psihologie și de aceea expresia ”dovadă științifică” trebuie privită cu neîncredere. Dovada poate fi demontată oricând și cel mai probabil va fi demontată într-o zi de altcineva.

Răzvan T. Coloja

Răzvan T. Coloja

Psiholog în Oradea. A terminat facultatea de Ştiinţe Socio-Umane (Psihologie), cea de Ştiinţe (Informatică), cea de Litere (Biblioteconomie) și masteratul de Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii. A publicat cinci romane şi câteva articole în reviste de specialitate. Vizitează-i site-ul personal.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *